A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti, demult, când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești, mai precis miercuri, un Făt-Frumos, adică eu, Ovidiu. Tocmai ce ieșisem din castelul Zmeului (adică de la ANAF sector 1) și mă îndreptam agale către locul unde-mi abandonasem caleașca cu 90 de cai care mănâncă jăratec cu cifră octanică peste 95, când m-a pălit o sete îngrozitoare.
În față era pustiu. Mă uit în stânga – nimic. Mă uit în spate – nimic. Mă uit în dreapta, un neguțător vindea elixire colorate în sticluțe de plastic. Aleg eu una pe care scrie Coca-Cola, dau 2 galbeni și mă retrag strategic pe marginea uliței, să-mi pun înapoi punga de galbeni în desagă.
Ar mai trebui să spun că aveam o vrajă în ambele urechi, care mă făcea să aud cântând tare un taraf metal, deși nu era nici un taraf prin preajmă, ci în cutiuța vrăjită pe nume iPod. Cu taraful în urechi și cu atenția la punga de bani, plus sticluța cu elixir într-o mână, e lesne de înțeles că n-am observat când o femeie s-a oprit în fața mea. Cam pe la 35-40 de ani, cojoc de piele, boită modern pe față, cu pantaloni din blugi. Nu era o tânără domniță, dar nici o cotoroanță.
Când ridic ochii, o văd că glăsuiește supărată ceva. Mă uit un pic uimit, mă întreb dacă o cunosc de undeva, ajung la concluzia că nu (semăna un pic cu Sfânta Vineri dar nu era ea), îmi scot taraful din urechi și o întreb ce-a spus. Pesemne că o supărasem rău, că m-a întrebat răstit “Ce-ai, ești surd?”.
Pe un ton foarte politicos, îi explic de tărășenia cu taraful vrăjit și o rog să repete. Tot răstit, îmi zice să nu mai beau elixirul Coca-Cola, că apa e mai bună. Rezist tentației să scot paloșul și s-o provoc la duel, că eram deja ostenit după lupta din castelul Zmeului (ANAF sector 1). Așa că o las să plece bodogănind.
E, și acum, boieri dumneavoastră, spuneți și domniile voastre, e normal ce mi s-a întâmplat?
- E normal ca o doamnă oarecare să abordeze un tânăr prinț ca mine, fără să-l cunoască, în timp ce e clar ocupat?
- E normal să folosească un ton răstit, de parcă îi dădusem foc la cetate?
- E normal să încerce să-și impună propriile păreri asupra altora, și să încerce să mă “educe” ea pe mine, un cavaler matur?
Eu cred că nu. Eu cred că doamna nu era o doamnă, ci o vrăjitoare nesimțită, care se crede mai deșteaptă decât noi, oamenii normali, și și-a permis nu doar să mă abordeze agresiv, dar și să-și exprime judecata asupra unei chestiuni care n-o privea în nici un fel.
Și tare m-am săturat de oameni de-ăștia. Atât de tare, că parcă-mi vine să mă duc și eu peste mări și tări, să mușc dintr-un măr și să mă trezesc peste vreo 300 de ani, când o să fie și la noi oamenii mai educați. Dar asta-i din altă poveste…
Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.
Image credit: Pascal.
Related posts:
