Oficial sunt bătrân. Am terminat liceul în 2000 și prin urmare, sâmbătă m-am reîntâlnit cu colegii de clasă, la Brăila, pentru a sărbători (era să scriu comemora…) 10 anișori de când Liceul (acum, colegiu național) Gheorghe Munteanu Murgoci a scăpat de clasa a XII-a F. Am auzit că fost petrecere printre profesori când au terminat cu noi

Cel mai emoționant moment a fost, desigut, prima revedere, la liceu. Deși știam că vom intra pe la ușa profesorilor, din instinct m-am îndreptat spre intrarea din curte. Din păcate, doar 5 profesori au putut să vină, dar am avut noroc și au fost chiar cei de care ne-a fost drag și cu care ne-am înțeles cel mai bine. Desigur, printre ei au fost doamna dirigintă (profesoară de matematică) și, foarte ciudat pentru o clasă de informatică, doamna profesoară de limba și literatura română, de care am fost foarte apropiați. Să mai zică cineva că informaticienii nu sunt multi-lateral dezvoltați

Cu unii dintre colegi mă mai văzusem în ultimii ani de câteva ori, dar au fost foarte mulți pe care sâmbătă i-am revăzut după mai mult de 10 ani. Surpriza cea mai plăcută a fost, pentru mine, faptul că cei mai mulți nu s-au schimbat deloc – aceeași înfățișare, aceeași voce, aceleași glume în program. Dacă am fi fost îmbrăcați ca în liceu, iar fetele nu s-ar fi coafat, am fi putut să ne prezentăm fără probleme la cursuri.

S-a strigat și catalogul – și am stat chiar în băncile “noastre”, cu colegii din clasa a 12-a. Dacă tot procesul n-ar fi fost condimentat cu glume și voie bună, probabil că ne-am fi emoționat excesiv. Pe rând, fiecare a răspuns “Prezent!” și a povestit pe scurt ce-a făcut în ultimii 10 ani de viață: dacă s-a căsătorit, dacă are copii, ce facultate a terminat, unde și ca ce lucrează. Am constatat astfel cu bucurie că o mare parte dintre noi lucrăm ori în IT ori în companii care au legătură cu tehnologia. Am avut și câțiva absenți, unii motivați (mămici care abia au născut, colegi care sunt plecați din țară), alții nemotivați. Am povestit și despre ei, atunci când am avut ceva informații.

Fiecare dintre noi, după ce-și termina mica poveste a vieții, povestea și o întâmplare amuzantă din liceu. Colegul meu de bancă (este la catalog înaintea mea) a amintit despre o tablă spartă într-o pauză și cum nu s-a suflat nici o vorbă despre vinovat, indiferent de presiunile la care am fost supuși (da, inclusiv cu scăderea notei la purtare și exmatricularea). Dovadă că am fost o clasă unită, la bine și, mai ales, la rele. Cum și doamna dirigintă ne-a rugat să-i spunem măcar acum, după 10 ani, ce s-a întâmplat, atunci când mi-a venit rândul am mărturisit tot. Realitatea a fost în felul următor: tabla a cedat singură, datorită uzurii și, cel mai probabil, și a unui defect de fabricație. Este ceea ce voi declara chiar și pe patul de moarte

Și mi-am mai adus aminte și de cum am luat eu 3 de 2 în aceeași săptămână, la limba română, la Luceafărul. Trebuia să învățăm câteva strofe, iar eu, care am urât mereu poeziile și mai ales învățatul lor pe de rost, mi-am evaluat șansele de a scăpa neascultat ca fiind suficient de ridicate încât să nu învăț. Evident că am fost ascultat, am luat 2. Ora următoare (Luceafărul se întindea pe 3-4 ore, mai mult de o săptămână) iar n-am învățat, gândind, logic, că odată ascultat, am terminat. Ghinion, iar am fost ascultat, iar am luat 2. Ora următoare, scenariu identic: n-am învățat poezia, șansele de a fi ascultat iar fiind, statistic, nule. Aparent nu eram un bun statistician pe vremea aia, pentru că iar m-a ascultat și aș mai fi luat un 2, dar în final am fost iertat, că altfel nu-mi mai ieșea media de trecere… Și totuși, am luat 10 la bac la română

Și s-au povestit multe-multe-multe alte prostii pe care le-am făcut, am aflat de la profesori că eram “vedetele” școlii, dacă se întâmpla o prostie erau cam 99,8% șanse să fim și noi implicați. S-a zis și de perdeaua care a luat foc (singură, desigur), și de scaunul rupt, și de catedra cu “dedicații” pentru profesori, și de omul de zăpadă făcut în clasă (nu știm de cine), care s-a topit și a umflat tot parchetul, și de lucrările de la istorie în care scriam tot felul de prostii (inclusiv povestit meciuri de fotbal), pentru a umple 4 pagini, știut fiind faptul că domnul profesor nu prea citea decât primele propoziții și ultima frază. 4 pagini = nota 9. Scris urât = -1 punct. Drept urmare, eu aveam mereu nota 8 la lucrări, deși am scris și că Ștefan cel Mare era un bărbat frumos și a avut multe femei

Mai pe seară ne-am reîntâlnit la un restaurant și am reluat povestirile. Iar am constatat, cu bucurie, cât de puțin ne-am schimbat între timp. Sigur, avem joburi, soții/soți și unii chiar și 2 copii, dar atunci când ne pui laolaltă redevenim aceeași copii tâmpiți care și-au dedicat 4 ani din viață distracției. Din discuțiile cu colegii am constatat că și ei, ca și mine, au perceput liceul ca fiind perioada cea mai frumoasă din viața noastră. Facultatea n-a fost fantastică nici pentru cei cărora le-a plăcut și au terminat-o – pur și simplu nu s-au distrat la fel de mult.

Am conversat și live pe Skype cu un coleg din SUA, am povestit o mulțime de întâmplări (de unele uitasem complet), am schimbat date de contact, ne-am uitat la pozele făcute în liceu sau la excursia de absolvire de la Tușnad (excursie epică despre care s-ar putea scrie zeci de post-uri pe blog. E suficient să menționez că există o poză cu mine în slip, în șosete și bocanci, cu mobilul înfipt în antemenționatul slip, pe malul lacului Sf. Ana. Poză de care nu-mi aduc aminte, deși par destul de treaz. Poză pe care n-o voi arăta nimănui, niciodată.). Doar somnul ne-a gonit acasă după aproape 8 ore de povești din liceu, că noi am mai fi avut material pentru încă 80.

Mi-a plăcut extraordinar de mult și ne-am distrat atât de bine încât ne-am propus să facem mai des astfel de întâlniri, într-un cadru mai puțin formal. Cum majoritatea suntem în București, ne-am propus să ne vedem măcar o dată pe an. Sper să ne ținem de hotărâre și să nu scriu următorul post pe tema asta peste 5-10 ani

Image credit: Gabriel.

No related posts.