Am crescut cu Guns N’ Roses. Am avut toate albumele lor, pe casete, imediat ce reușeau pirații obișnuiți să le “importe”. Le-am ascultat de zeci de ori, poate chiar sute. Știam exact cât trebuie să derulez dacă vreau să ajung la o anumită melodie. Casetofonul mi-a încurcat banda de la “Best of” de câteva ori, astfel încât i-am făcut vreo 2-3 copii, de siguranță. Cred că le mai am și acum pe undeva.

Așa că nu aveam cum să ratez concertul de aseară, de la Romexpo. Am cumpărat din timp biletele și am așteptat cu nerăbdare să vină ziua de marți 21 septembrie 2010. Dacă începutul post-ului a fost cam exaltat, nu te speria, nu urmează un review cu multe “minunat”-uri și “superb”-uri pe metru pătrat. Ba din contră – sunt un pic nemulțumit.

Am reușit să găsesc un loc de parcare și să ne apropiem de intrare în jurul orei 19. Deși la ora respectivă ar fi trebuit să înceapă să cânte trupa de deschidere, Denko Jones, la intrarea de la Romexpo era liniște totală. Și o coadă imensă.

Obișnuit fiind cu statul la coadă la intrarea la concerte, și liniștit că oricum nu pierd nimic, am mers să stăm la coadă. Deși la început nu s-a mișcat deloc, după câteva minute agenții de pază au început să dea drumul la intrare și în 10-12 minute am reușit să intrăm.

Următorul popas a fost la coada de la “pipăială”. Față de Sonisphere, rândurile dedicate fetelor erau la fel de numeroase ca cele pentru băieți (era și normal, au fost foarte multe fete la concert), astfel încât am trecut repejor și fără prea mult control și de percheziție și scanat biletele.

Nu sunt însă foarte fericit cu controlul sumar de la intrare. Iată motivul: au intrat fără probleme niște idioți cu “lasere” verzi, destul de puternice încât să bată 2-300 de metri. Ajungeau perfect pe scenă și pe clădirile din jur. Știindu-l pe Axl cam instabil, mi-a fost frică sa nu se repete episodul de acum câteva săptămâni, când s-a enervat că un fan a aruncat cu ceva (pahar/sticlă de bere) pe scenă și a plecat. Din fericire, nu au fost astfel de probleme.

După ce ne-am găsit un loc acceptabil în stânga turnului cu proiectoare, am avut timp să observăm felul în care a fost organizat locul. Scena a fost lipită de gardul de la intrare (deci, invers față de Sonisphere și B’estfest), o scenă standard – fără decoruri deosebite, doar un etaj pentru baterist și un catwalk scurt în față. Ceea ce a deranjat însă a fost faptul că a fost destul de scundă și din cauza asta nu s-au prea văzut picioarele artiștilor. Oare cât ar fi costat să o mai ridice cu 2 metri? 2-3000 de euro în plus? Nu meritau fanii să-i vadă bocancii lui Axl?

Următorul lucru care a deranjat la organizare a fost plasarea unui turn cu proiectoare fix în mijlocul scenei, acolo unde începea zona “normal circle”. Fiind și bine înfășurat în niște reclame, îți era imposibil să stai în spatele lui și să vezi ceva, iar cel puțin trei sferturi din oamenii din normal circle nu au putut vedea decât parțial scena. Din fericire, pe turnul de reflectoare era plasat un ecran foarte mare și asta a mai atenuat un pic problema.

Și dacă am adus vorba de ecrane, au mai fost încă trei în afară de cel de pe turn – unul pe fundalul scenei și încă două, în părți. Ca regie, ceea ce s-a transmis pe ele a fost rezonabil – cei care nu au putut vedea direct pe scenă nu au pierdut momentele importante.

O mică notă pentru cei care au cumpărat bilete la categoria VIP: i-am căinat pe cei care au făcut asta la Sonisphere. Îmi retrag cuvintele, cei de la Guns au fost și mai pedepsiți – scaunele erau orientate la fix 90 de grade față de scenă. Drept urmare, toți spectatorii au stat întorși spre dreapta – probabil că unii mai au și acum gâtul anchilozat. Dacă evit de obicei categoria Golden/primele rânduri din cauza aglomerației (m-am învâțat minte la concertul Metallica), începe să mi se cimenteze părerea că VIP este fie țeapă, fie pentru cei care nu pot sta câteva ore în picioare.

Cum din punct de vedere al privitului am cam terminat, a sosit momentul să vorbesc despre sonor. Un singur cuvânt: slab. Nu din punct de vedere calitativ, ci din punct de vedere al volumului. Practic, nu erau decât două rânduri de boxe, agățate în părțile scenei. Normal ar fi fost să mai existe două turnuri pe la mijlocul spațiului de spectacol. Mi s-a spus că cei din spate au auzit foarte slab.

Și nu se poate să nu zic ceva de rău și despre partea cu mâncarea și băutura. Sistemul a fost cel cunoscut, cu jetoane (BRD de data asta). Din păcate standurile erau extrem de departe, în spate, și nici nu mi-a lăsat impresia că ar fi fost suficiente. Ca să pot să-mi iau un suc ar fi trebuit să străbat peste 100 de metri prin mulțime, în diagonală – mi-ar fi luat 10 minute, asta dacă nu mă rătăceam. Drept urmare am zis pas.

Am menționat deja câte ceva despre public – 20.000 de oameni, după cum spun organizatorii. Voi continua prin a spune că vârstele erau, în general, între 25 și 40 de ani. Nu prea am văzut oameni mai în vârstă (Guns au apărut destul de târziu) și nici mult mai tineri (pentru că au prins partea de pauză din activitatea formației). Din nefericire (și mă frustrează că nu știu cauza), a fost concertul cu cel mai mare trafic. Înainte de concert, în timpul concertului, în pauza dintre formații, până în ultimele 5 minute, mereu cineva se găsea să ajungă undeva, să-și caute un loc mai bun sau să urle pentru a-și localiza prietenii pierduți.

Am scris atât de mult până acum și am dat atât de multe amănunte dintr-un singur motiv: am avut timp să observ totul. De 5 ori. Pentru că recitalul trupei de deschidere, Denko Jones, a început… la ora 20:20. Adică cu 1 oră și 20 de minute mai târziu decât se anunțase! Din păcate, nu a fost asta ultima surpriză neplăcută.

Despre Denko Jones nu prea am ce să spun: au un format interesat pentru o trupă rock, cu doar 2 chitariști (unul era și solist) și un toboșar, au cântat o oră un rock destul de slab, presărat cu pauze în care solistul a plasat câteva “glume” extrem de nesărate și, pe alocuri, grețoase. Mi-a lăsat impresia că este un idiot, iar muzica lor nu pot spune că m-a încântat – e cam de nivelul “Festivalul de la Mamaia, varianta rock”. Este adevărat și că, fiind trupă de deschidere, au avut parte de setări “speciale” și s-a auzit destul de prost – în special vocalul. Nu prea le-a acordat nimeni atenție și au primit doar niște aplauze timide – în definitiv, oamenii veniseră pentru Guns N’ Roses, formația pe care au așteptat-o atât de mult.

Și pe principiul “dacă ai așteptat 20 de ani, poți să mai stai 2 ore”, Guns s-au lăsat așteptați aproape două ore. În program figura ca oră de începere 20:30, au apărut… la 22:15. Asta, după ce publicul a încercat toate metodele: aplauze, scandări, fluierături și, în final, huiduieli. Am auzit în jurul meu oameni extrem de nemulțumiți, oameni care se temeau că vor pierde trenul de întoarcere acasă, oameni care la ora 5 trebuiau să se scoale pentru a merge la servici, oameni care aveau o bonă acasă până la ora 24.

Este deranjantă lipsa de respect față de public. Ca artist, nu cred că poți să primești o dovadă mai mare de iubire și de respect din partea fanilor, decât faptul că îți ascultă muzica, au cumpărat bilete, au așteptat ore întregi în picioare și te aplaudă. Iar tu, la rândul tău, trebuie să-i respecți pe cei care, în definitiv, îți definesc existența (ce-ar fi Guns N’ Roses fără milioanele de fani?). De exemplu, poți să-i respecți fiind punctual la concert. Nici una din trupele mari la ale căror concerte am fost în ultimii ani nu a întârziat mai mult de câteva minute. Guns N’ Roses și-a permis, și pentru asta merită criticați.

Așa se face că începutul și prima parte a concertului s-a desfășurat într-o atmosferă destul de rece. Poate din cauza nervilor cauzați de așteptarea lungă, poate din cauza pieselor de pe ultimul album, necunoscute pentru o mare parte din public, dar a lipsit ceva. Sigur, au fost aplauze, dar a lipsit bucuria. Iar artiștii au simțit asta și, prin urmare, nu au comunicat nimic, piesele s-au succedat foarte rapid, nu au fost părți în care să cânte publicul. Nici sunetul nu a fost fantastic la început, iar Axl mi-a lăsat impresia că nu-și stăpânește bine vocea și/sau nervii.

Abia pe la “Live and let die” parcă-parcă s-au mai încălzit oamenii, atât cei de pe scenă cât și cei din fața ei. Și abia la “You could be mine” parcă a început concertul real, așa cum ne doream. Axl s-a încălzit, și-a prezentat și formația, și a început să observe că nu cântă în studio, ci în fața unei mări de fani care îl ascultă cu plăcere.

Amănunt amuzant în legătură cu formația: au fost câteva persoane prin preajma mea care s-au bucurat să-l vadă pe Slash . E adevărat că unul dintre chitariști purta un joben și încerca (într-un mod destul de penibil) să-l imite… M-am gândit să mă întorc să le explic că tot să fi trecut vreo 14 ani de când Slash nu mai cântă cu Guns, dar, în definitiv, nu venisem să fac pe nimeni mai deștept. Sper doar să nu aiba blog, că o să citiți vreun review în care o să se scrie cât de tare a fost Slash la București, aseară

Partea a doua a concertului a fost exact ce te-ai aștepta de la Guns: energie, alergături pe scenă, costumație și accesorii “glam”, transpirație, muzică bună, cu solo-uri de chitară și pian, piese lente și piese supărate, și, mai presus de toate, un Axl Rose care, cu toate defectele lui, știe să cânte. Mereu există o teamă atunci când merg la un concert unde cineva cântă piese de acum 20 de ani, că nu va fi “ca pe disc”. Că vocea i s-a schimbat sau că nu mai simte piesa și n-o va cânta în același stil. Nu a fost cazul aseară.

Axl sună la fel de bine ca pe primul album. Poate o idee i s-a mai maturizat vocea, dar poate să interpreteze în continuare și “Sweet Child O’ Mine” și “November Rain” și, evident, “Knockin’ On Heaven’s Door”, așa cum se auzea de pe caseta mea cea veche. Au mai fost cover-urile obișnuite, melodiile din “epoca de aur”, dar și un cover Pink Floyd.

Câteva flashback-uri aleatoare: mi-a plăcut proiecția cu mașini de Formula 1 pe “You Could Be Mine”. Mi s-a părut urât că Axl a scuipat pe “Knockin’” și apoi a șters pe jos cu un prosop, cu piciorul. Și totul s-a văzut pe ecranele mari.

Merită însă iertat pentru că a luat din public un steag tricolor cu gaură în mijloc și l-a îmbrăcat ca pe un poncho. Mi-a plăcut și “copia lui Slash”, care a coborât și a dat mâna cu publicul. Ba chiar s-a și cățărat pe una dintre schele și a cântat suspendat la 4-5 metri deasupra scenei.

Nici nu ne-am dat seama când au trecut cele 5 piese de la bis, printre care un “Don’t Cry” ne-planificat, aproape acustic și un “Whole Lotta Rosie” al lui AC/DC. Când s-a terminat concertul era ora 0 și 40 de minute și cele 2 ore și jumătate parcă zburaseră.

Un gest frumos la sfârșit din partea formației – au salutat publicul de mai multe ori – și au plecat. Noi am fi vrut să mai stea…

Alte câteva amănunte despre show, înainte de a încheia cu notele: scena, deși aparent simplă la început, a dosit suficiente surprize, cum ar fi aruncătoare de flăcări, confetti și alte efecte. Poate că proiectoarele ar fi putut fi mai spectaculoase, dar tot am observat ceva interesant: am văzut, pentru prima dată, cum unul din proiectoarele de pe spatele scenei îl urmărea pe Axl pe scenă. Evident, nu era nimeni acolo să tragă de el, deci era probabil telecomandat. Oricum, foarte cool.

Și iată că am ajuns la sfârșitul acestui review lung și destul de critic, ocazie să acord și niște note:

• Organizare: 6/10.
• Sunet: 8/10.
• Efecte vizuale (lumini): 8/10.
• Efecte vizuale (ecrane): 9/10.
• Efecte pirotehnice: 9/10.
• Impresie personală: 8/10.

Setlist-ul complet se poate găsi aici – mult mai bogat față de cel anunțat inițial, iar aici și aici sunt niște galerii cu poze.

Ai fost și tu la concertul Guns N’ Roses? Scrie mai jos impresiile tale!

Image credit: Ed Vill.

No related posts.