După ce cu o săptămână în urmă fusesem la concertul Eric Clapton și Steve Winwood, am marcat încă o premieră pentru România: pentru prima dată în țărișoara noastră, vineri 18 iunie, tata lu’ Liv a venit împreună cu restul trupei Aerosmith să ne arate cum se cântă rock adevărat. Mai jos sunt impresiile mele.

Deși locația inițială fusese Romexpo, concertul a fost mutat în Zone Arena (bulevardul Barbu Văcărescu). Mișcarea mi s-a părut foarte potrivită! Pot spune că Zone Arena este o locație bună pentru concerte – nu perfectă, dar net superioară stadioanelor, Romexpo sau parcului Izvor.

De ajuns, se ajunge foarte simplu la Zone Arena – există tramvai și metrou aproape. Cu parcarea este o problemă, dar pe străduțele laterale s-a parcat destul de bine, după ce șoferii au umplut până la refuz parcările supermarket-urilor din apropiere.

Intrarea în Zone Arena s-a făcut foarte simplu, pentru că (spre deosebire de concertul Eric Clapton), erau semne foarte clare care arătau cine pe unde trebuie să intre. În timp ce intram, am constatat că există în interior și niște terase, deci presupun că se poate face în Zone Arena ceva mai mult decât doar concerte.

Securitatea a fost un pic mai serioară – am fost pipăiți sumar, la intrare. În plus, lucru îmbucurător, ni s-a spus să păstrăm biletele pentru cazul în care ieșim și vrem să întrăm din nou. Asta chiar e prima dată când se întâmplă așa, de obicei odată intrat ești prizonier și organizatorii au spus explicit de fiecare dată că NU se mai poate intra. Bravo lor de data asta! Mai mult, am observat că cineva intrase cu mâncare din exterior fără să fie oprit.

Fiind o locație dedicată concertelor și fiind cel mai probabil “posturi fixe”, cumpăratul de băutură și mâncare a fost foarte bine organizat. Sistemul s-a bazat pe jetoane, iar locațiile au fost multe. Nu am avut niciodată mai mult de 2 persoane în față – iarăși o bilă albă fată de concertul Eric Clapton.

Dar nu se putea să nu fie și ceva foarte neplăcut: calitatea berii. Sponsorul “trandițional” al concertelor din ultima vreme, Tuborg, și-a concentrat probabil eforturile pe Sonisphere și a lăsat Ciuc să aprovizioneze concertul Aerosmith, cu mizeria lor de așa-zisă “bere”. Nu că Tuborg este vreun etalon al calității, iar berea de concert este implicit proastă, dar Ciuc-ul pe care am făcut greșeala să-l gust la Aerosmith a fost de departe cea mai proastă bere de 5 lei pe care am cumpărat-o vreodată. Singurul lucru bun pe care-l pot spune este că era rece (mai rece decât sucul).

Un amănunt interesant și important: am văzut bine și din spate. Am impresia că terenul este un pic înclinat și am putut să văd mai bine peste capetele celor din față. Nu-mi dau seama ce investiție ar presupune, dar ar fi o idee să se dea o înclinare intenționată terenului. 5 grade ar face minuni, și nici măcat nu este nevoie de 5 grade.

Sunetul a fost bun. Nu perfect, pentru că s-a auzit un pic mai încet decât ar fi trebuit, și parcă înfundat (asta ar putea fi însă și vina blocurilor și clădirilor din zonă), dar ok. Sistemul de lumini a fost suficient, deși nu am avut parte de efecte speciale. Nu am avut parte de nici un fel de efecte pirotehnice și nici măcar de “ceață” – cel mai probabil pentru a permite publicului să se concentreze pe muzică și artiști.

Au existat 5 ecrane mari (multe!) pe care puteau fi văzuți artiștii – unul în fundalul scenei, două în lateralele scenei, unul plasat central la începutul zonei gazon B, și încă unul foarte în lateral – probabil pentru a fi văzut bine de cei din tribune.

Despre ecrane și ceea ce s-a văzut pe ele am din păcate, doar critici: ecranul central de la zona B era pur și simplu mult prea mare și bloca vizibilitatea asupra scenei. Drept urmare, publicul a trebuit să-și aleagă un loc în lateral. Cred că ne puteam lipsi de acest ecran, cele trei din față fiind suficient de mari. Dar nici măcar asta nu a fost problema cea mai mare, ci calitatea transmisiei.

Ori operatorii nu știau să folosească sculele, ori regizorul era un pic beat – au fost extrem de multe cazuri când se filma complet aiurea, fără focus, cu întreruperi bruște ale imaginii și zero efecte de tranziție. Regizorul nu părea să știe că în afară de Steven Tyler și Joe Perry mai există trei membri în trupă. N-a știut când să filmeze instrumentiștii (la solo-uri), când să filmeze publicul. Este de departe cea mai proastă prestație video de la toate concertele la care m fost.

În deschidere a cântat Reamonn – o trupă foarte bună, care a prestat aproximativ o oră (de la 19 la 20), și care nu cred că ar avea probleme în a aduna câteva mii de spectatori dacă ar face concert separat. Sunt o trupă deja consacrată – deși nu sunt neapărat un mare fan, știam cel puțin 4 melodii în afară de arhi-cunoscuta Supergirl. Nu știu de ce au ales să fie trupă de deschidere, dar au făcut o figură frumoasă, deși (evident) au avut parte de sunet mai prost decât headliner-ii, iar publicul i-a apreciat.

După ieșirea Reamonn de pe scenă, am avut ocazia să observ și eu mai atent publicul. Deja marea majoritate din cei aproape 30.000 de spectatori deja intrase și-și căuta locul potrivit pentru concert. Știind că Aerosmith este totuși o trupă “de bătrânei”, am rămas uimit de faptul că media de vârstă a fost extrem de joasă. M-aș fi așteptat să fie mult mai multă lume peste 35 de ani, dar cei mai mulți dintre spectatori aveau sub 25. Nu știu exact care să fie motivele, dar suspectez că are de-a face mai puțin cu stilul de muzică cât cu non-conformismul asumat de membrii trupei și modul spectaculos în care se comportă pe scenă.

Pentru că, iată, a venit timpul să vorbesc despre concertul propriu-zis. Un pic după ora 21, luminile s-au aprins și o cortină neagră cu sigla Aerosmith s-a lăsat peste scenă, apoi au apărut artiștii. S-a început tare, cu “Love in an Elevator”, și s-a continuat la fel de tare. S-au cântat timp de două ore toate melodiile “tari” Aerosmith:

1. Love in an Elevator
2. Back in the Saddle
3. Fallin’ in Love
4. Eat the Rich
5. Pink
6. Living on the Edge
7. What It Takes
8. Ragdoll
9. Crazy
10. Cryin’
11. Jaded
12. Can’t Stop Messin’
13. I Don’t Wanna Miss a Thing
14. Sweet Emotion
15. Baby Please Don’t Go
16. Draw the line
17. Dream On
18. Walk This Way

Nu am ce să comentez despre melodii – Aerosmith este o mașină de hit-uri și au avut grijă să le cânte pe cele mai importante pentru publicul care îi vede prima dată. Dar concertul a fost mai mult decât o trupă bună care își interpretează cele mai cunoscute melodii.

Dacă ar trebui să găsesc un singur cuvânt care să caracterizeze concertul Aerosmith de vineri seară, aș alege “Energie“. Nu pot să înțeleg cum la vârsta lor, moșuleții rockeri mai sunt în stare să producă muzică de calitate și să susțină un concert de două ore.

Nu i-am văzut în concert acum 20 de ani, dar ce iese din difuzoare pe scenă sună suspect de asemănător cu ce este pe CD. Și nu vă închipuiți că se stă pe scaun pe scenă sau se face pauză, cum am văzut la George Michael, de exemplu. Nici vorbă! Două ore, Steven Tyler, alături de colegii de trupă, a urlat, a făcut ca maimuța, a scos limba, a râs, a dansat cu microfonul (împobodit, evident, cu eșarfe), a făcut strip-tease, a alergat pe scenă, s-a trântit pe jos, a vorbit cu publicul. Într-un cuvânt, a făcut un show extraordinar.

Iar publicul nu putea să nu reacționeze – toată energia de pe scenă s-a transferat spre noi. Cum să nu cânți alături de tata lu’ Liv, atunci când a interpretat Pink, sau Crazy, sau Cryin’? Cum să nu te emoționezi atunci când auzi “I Don’t Wanna Miss a Thing”? Și tot așa…

Oare mai e nevoie să spun că Joe Perry a chinuit chitara într-un mod formidabil (și a interpretat și o piesă solo)? Sau că muzicuța n-a lipsit nici ea? Sau că, pe alocuri, publicul a cântat mai tare decât se auzeau boxele? Sau că, aparent, România are cele mai frumoase fete? (Paranteză: nu doar Aerosmith a spus asta, ci și Reamonn. Eu suspectez o strategie a aeroportului din Otopeni, de a angaja doar foto-modele…).

Și, după doar două ore și 3 piese la bis, concertul s-a încheiat, deși am mai fi stat acolo câteva ore. Așa cum am spus deja și în alte review-uri de concerte, cele două ore standard îmi par mult prea scurte. Sper să-mi potolesc setea de concerte cu cele 3 zile Sonisphere.

În încheiere despre concertul Aerosmith, câteva note:

• Organizare: 8/10.
• Sunet: 9/10.
• Efecte vizuale (lumini): 8/10.
• Efecte vizuale (ecrane): 4/10.
• Efecte pirotehnice: nu au fost.
• Impresie personală: 10/10.

Iată și niște galerii cu poze aici și aici.

Tu ai fost la concert? Cum ți-a plăcut? Scrie mai jos!

PS: E luni, deci avem știri proaspete pe blog-ul NOVIT. Citește-le!

Image credit: Carlos Varela.

Related posts:

1. Concert Mircea Baniciu în Hard Rock Cafe