Home
Am citit ieri un articol care are același titlu cu post-ul de față, Tezele olimpicilor, de vânzare. Comentariile și părerile mele sunt prea stufoase pentru a fi scrise doar pe situl EVZ, drept urmare am scris acest post.
Pe scurt, o editură a publicat o carte în care citează sau reproduce complet lucrările de la olimipiada de limba și literatura română, pe care o vinde cu 25 de lei. Aparent ministerul știa de acest proiect și (tot aparent) nu are vreun profit din asta. Profesorilor, elevilor sau părinților acestora nu le-a fost cerută părerea sau acordul, în schimb le-a fost făcut cadou câte un exemplar al cărții.
Articolul prezintă opiniile tuturor implicați, fără să exprime o poziție proprie – ceea ce mi se pare foarte în regulă din partea jurnalistului. Eu însă, ca plătitor de taxe din care sunt finațate și participările la olimpiade, simt nevoia să-mi exprim o părere.
Cred că problema este de fapt aceea a drepturilor de autor. Jurnalistul o prezintă cam tot așa, deși nu-i zice pe nume. Cine are drepturile de autor pe lucrările de la olimpiade și cine are dreptul să dispună de ele?
Opinia mea este că drepturile de autor pentru orice fel de material conceput și realizat în cadrul sistemului de învățământ aparțin statului ar trebui să aparțină statului [modificat conform comentariilor lui @Alin] (mai exact, ministerului). O companie de software (este exemplul cel mai la îndemână pentru mine) plătește angajații să stea 8 ore și să producă ce le spune managerul, în baza unui contract de muncă (sau generalizând, un contract comercial). Angajatul prestează, compania plătește.
În mod asemănător există un contract între stat și elevi/părinții acestora. Statul asigură educație, în schimbul căreia elevii vor plăti taxe. Este și motivul pentru care avem învățământ obligatoriu – statul are nevoie de plătitori de taxe și s-a estimat că atâta este minimul pe care trebuie să îl cunoască un om pentru a putea munci și a se recupera “investiția”. Ca și mai sus, elevul prestează și va plăti mai târziu taxe, statul îi asigură condițiile optime pentru asta.
Mi se pare deci evident că orice rezultat al muncii elevilor în cadrul sistemului de învățământ aparține ar trebui să aparțină ministerului, așa cum copyright-ul software-ului aparține companiei, nu programatorului, iar brevetele de invenție aparțin laboratoarelor de cercetare, nu cercetătorului.
În acest context, mi se par penibili elevii și părinții lor care s-au înfoiat că nu le-a cerut nimeni acordul. Nu are nimeni de ce să le ceară acordul, pentru că nu sunt lucrările lor – sunt ale statului. Cine nu este de acord cu situația poate să nu participe la olimpiade, să stea acasă, să scrie în timpul liber comentarii și să și le publice singur.
Rămâne deci de discutat raportul dintre editură și minister. Voi începe prin a spune că ce a făcut editura este din punctul meu de vedere în regulă. A găsit o nișă neexploatată, a găsit material de calitate, a obținut acordul acolo unde trebuia și a publicat o carte. Bravo lor, le urez succes la vânzare – cred că elevilor chiar le trebuie o astfel de carte în mulțimea de mizerii cu Feng Shui și biografii de vedete de televiziune.
Și am ajuns la minister. Doamna Preoteasa susține că “intenţia ministerului a fost ca toţi olimpicii să fie promovaţi şi nu s-a luat în calcul niciodată faptul că acest lucru poate fi, de fapt, o afacere“. Prostia fără limite este tulburătoare. O editură vrea să facă afaceri publicând cărți, cine s-ar fi așteptat?! Bineînțeles, nu putem exclude posibilitatea de a fi un șmen clasic românesc. Dar nu cred că o duce capul suficient pentru asta.
Ce ar fi trebuit să facă ministerul în cazul unui astfel de contract? Să ceară procent din vânzări, desigur, ca în orice contract de genul acesta. 10-15% din vânzări, să zicem. Dacă editura respectivă vinde 5000 de exemplare (și nu văd de ce n-ar face-o), înseamnă minim 12.500 ron. Numai buni de dat ca premii la următoarele olimpiade.
În concluzie, o situație tipic românească, în care s-a întâlnit pe bune hoțul cu prostul.
Ai altă părere sau ești de acord? Scrie un comentariu mai jos!
Image credit: j.sanna
No related posts.
November 20th, 2009 at 13:13
Nu sunt de aceeași părere.
Cred că aici avem de a face cu o clasică problemă de tip is – ought. Articolul tău vorbește mai degrabă despre “ought” decât despre “is”.
@”Opinia mea este că drepturile de autor pentru orice fel de material conceput și realizat în cadrul sistemului de învățământ aparțin statului (mai exact, ministerului). O companie de software (este exemplul cel mai la îndemână pentru mine) plătește angajații să stea 8 ore și să producă ce le spune managerul, în baza unui contract de muncă (sau generalizând, un contract comercial). Angajatul prestează, compania plătește.”
E rezonabil ca o afirmație să fie motivată. În acest caz, fiind vorba de o opinie juridică, motivarea cea mai pertinentă se află în lege; aici, Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Mai întâi, acele lucrări sunt opere, în înțelesul legii? Sigur că da, articolul 7 din lege le consideră așa, indiferent de “modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”.
Elevii despre ale căror lucrări este vorba sunt autori (v. articolul 3 din lege). Acest fapt le conferă drepturile morale și patrimoniale recunoscute de lege (ex. dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică și altele). Regula este că autorul este cel care poate exercita toate aceste drepturi.
Până aici, elevii rămân autori, titulari ai tuturor drepturilor asupra operelor lor.
Mai departe, legea prevede și excepții de la regula menționată. Relevante în acest caz sunt două:
(1) titularul implicit al drepturilor patrimoniale de autor este angajatorul, dacă angajații săi au creat programe pentru calculator în executarea unor sarcini de serviciu și dacă nu există o înțelegere contrară (articolul 74);
(2) limitele exercitării dreptului de autor (articolele 33-38).
Aceste excepții sunt tratate de un jurist după regula “exceptio est strictissimae interpretationis” (excepția este de strictă interpretare) – n-o vei găsi prea ușor în vreun text legal, ci doar prin cărțile de drept; totuși, te pot asigura că este folosită.
În primul caz nu este aplicabilă excepția din două motive: statul nu este angajator al elevilor, iar operele respective nu sunt programe pentru calculator.
Aș mai adăuga aici ceva care contrazice opinia ta că angajatorul ar avea un drept implicit asupra operelor angajaților în aceeași măsură ca în cazul programelor pentru calculator:
“Articolul 44
(1) In lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create in indeplinirea atributiilor de serviciu precizate in contractul individual de munca, drepturile patrimoniale apartin autorului operei create. In acest caz, autorul poate autoriza utilizarea operei de catre terti, numai cu consimtamantul angajatorului si cu recompensarea acestuia pentru contributia la costurile creatiei. Utilizarea operei de catre angajator, in cadrul obiectului de activitate, nu necesita autorizarea angajatului autor.”
A doua excepție ar avea mai multe șanse să fie acceptată (cazurile de la articolul 33 b, c, g…; ex. “utilizarea de scurte citate…”). Totuși, ținând cont că cel puțin o parte dintre autori au protestat pentru că nu le-a fost cerut acordul, această excepție poate fi făcută inaplicabilă de una dintre condițiile ei: “să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare”. De aici poate urma o întreagă discuție despre prejudiciu, proba lui etc. Nu e locul pentru a lungi acest comentariu deja monstruos.
Ca să presar mai multă zeamă de scandal
, pe lângă ceea ce deja am scris, să presupunem că ai dreptate și că drepturile de autor revin statului și nu autorului. Să mai presupunem că ești un elev sau un student (ex. un Larry Page, Sergey Brin etc.) care creează un program cu potențial foarte mare de a fi valorificat. După părerea expusă de tine, statul ar avea dreptul să utilizeze rezultatul muncii tale fără ca măcar să te întrebe. Ce ai spune atunci?
Concluzia mea: chiar dacă sunt “penibili”, elevii și părinții au dreptate.
În fine, ceea ce a făcut ministerul este foarte discutabil. Era nevoie de o culegere de texte ale olimpicilor? Dacă da, de ce era atât de greu să li se ceară acordul?
Sunt foarte de acord cu ultima ta remarcă: “o situație tipic românească, în care s-a întâlnit pe bune hoțul cu prostul”.
Alin´s last blog ..Linux în Windows
November 20th, 2009 at 13:49
Nu discut legalitatea, nu ma pricep. Dar discut legitimitatea.
Aparent ai dreptate. Dar la o analiza mai profunda…
Statul nu poate fi proprietar legitim pe ceva, indiferent ce. De exemplu, parcurile nu sunt proprietatea statului. Vorbim de proprietate publica, adica a nimanui. Adica fiecare poate sa o foloseasca asa cum vrea.
Doar individul poate fi proprietar. Iar in cazul nostru elevul nu a semnat un contract prin care transfera dreptul de proprietate asupra operei sale.
November 20th, 2009 at 13:50
@Alin, bineînțeles că ai dreptate din punct de vedere legal. Și evident, comentariile sunt doar părerea mea personală, nebazată pe nici un fel de studii de drept, ci doar pe experiența de viață și bunul simț. Din acest “unghi”, îmi susțin părerea, lucrurile ar trebui să stea așa cum am scris eu.
Cât despre cazul Larry Page/Sergey Brin, dacă programarea ar fi făcută în timpul și pe banii sistemului de învățământ, da, cred că drepturile ar trebui să aparțină statului. Dacă au programat pe calculatoarele lor, în timpul liber, evident că le aparțin lor.
Și da, știu că statul nu este un angajator al elevilor, dar tot un contract există. Statul îți asigură educație, în schimbul promisiunii că vei munci și îi vei plăti taxe. Altfel, statul pur și simplu nu ar mai asigura educație gratuită. Este unul din motivele pentru care există burse (statul plătește studenții), există studenți care studiază pe gratis și există studenți care plătesc ei statul – s-a calculat că X absolvenți îi trebuie statului neapărat, Y ar fi “nice” deci hai să le oferim studii gratis, iar restul nu prea ar trebui, deci să plătească.
Ovidiu´s last blog ..Tezele olimpicilor, de vânzare
November 20th, 2009 at 13:55
@Bogdan, nici eu nu mă pricep, @Alin ne poate ajuta în privința asta, dacă statul poate fi proprietar al drepturilor asupra operelor. Nu văd de ce nu ar fi, dar în caz că ai dreptate, foarte bine, toate operele să fie publice și publicate pe internet, toată lumea să le poată citi.
Elevul frustrat din mine s-ar bucura nespus, pentru că dacă ar fi comentariile publicate undeva profesorii ar renunța subit la “toceală” și teme pentru acasă și poate în felul ăsta am avea și noi elevi un pic mai deștepți.
November 20th, 2009 at 15:23
Da, există un contract aici (măcar un fel de…): Constituția României, care lasă în sarcina statului obligația de a organiza învățământul public și de a da șanse egale tuturor cetățenilor să aibă acces la educație. Atât.
Obligația de a plăti taxele (pentru muncă, există doar un drept, nu o obligație) este una distinctă, firească în orice stat civilizat, nu o contraprestație la educația furnizată de stat.
Alin´s last blog ..Chiar vrei o schimbare?
November 20th, 2009 at 15:44
@Alin, poate că asta e o problemă. Poate ar trebui să fie foarte clar care sunt obligațiile statului și de ce face el ce face pentru mine, iar eu în schimb sunt obligat să plătesc taxe.
Poate ar trebui să avem un contract foarte mare și bine detaliat serviciile de sănătate, siguranță, educație, infrastructură, etc pe care statul trebuie să mi le presteze mie.
Poate în felul acesta oamenii ar înțelege mai ușor care sunt limitele statului și nu s-ar aștepta să le rezolve toate problemele (vezi exemplele cu “să-mi de loc de muncă, să-mi repare casa”).
Și în afară de forma de organizare statală efectivă, care e normal să existe și să fie plătită din taxe, tot ce înseamnă servicii eu le-aș trata ca pe contracte comerciale.
Eu personal nu văd obligația de a plăti taxele ca pe ceva firesc și natural, ci ca pe plata unor servicii. Faptul că toți cetățenii din orice tară de pe glob se străduiesc să plătească cât mai puține taxe mă face să suspectez că e posibil să fii singurul care crede asta
November 20th, 2009 at 16:28
De acord, și mie mi-ar conveni un “contract” mai precis. Ajungem iar la confuzia între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.
Probabil că sunt ultimul moron care vrea să aibă conturile cu statul încheiate curat.
)
Nu sunt atât de “libertarian” încât să-mi închipui un stat care să nu-și oblige cetățenii să plătească taxe. Cred că e destul de utopic (utopii propuneau și comunismul și nazismul). Ceea ce cred că se poate schimba este măsura în care statul își execută obligațiile “contractuale” față de cetățeni. Folosesc ghilimelele pentru că, în vreme ce un contract presupune libertatea părților de a-l încheia, în acest contract (cetățean-stat) nu ai libertatea asta. Pur și simplu, te naști într-o lume căreia ești obligat să-i accepți regulile. Sigura “negociere” posibilă e să folosești exact acele reguli pentru a le reforma.
Alin´s last blog ..Chiar vrei o schimbare?
November 20th, 2009 at 16:31
@Alin, poți să mai și emigrezi în alt stat
November 20th, 2009 at 16:47
Știu, m-am gândit la asta.
November 21st, 2009 at 14:25
@Bogdan
Scuze că dau o replică atât de târziu la mesajul tău.
Cred că faci niște confuzii, chiar și “la o analiză mai profundă”. Statul poate și este proprietar legitim pe ceva. Ai folosit noțiunea de legitimitate într-o oarecare opoziție cu cea de legalitate. Ele sunt sinonime, de fapt. A căuta distincții subtile între ele mi se pare un efort pur teoretic și care creează “entități dincolo de ceea ce este necesar”.
Apoi, scrii că proprietatea publică ar fi a nimănui. Un scurt citat dintr-o lege:
Așadar, proprietatea publică are un titular, iar acela este statul (sau unitățile sale administrative), nu nimeni și nici noi, în mod direct.
@”fiecare poate sa o foloseasca asa cum vrea”
Scuze, dar nu te cred.
@”Doar individul poate fi proprietar. Iar in cazul nostru elevul nu a semnat un contract prin care transfera dreptul de proprietate asupra operei sale.”
Ce este individul pe care-l menționezi? Este neapărat o persoană fizică sau poate fi și una juridică (i.e. o “persoană”, entitate formată dintr-un grup de alte persoane; ca o divagație, profesorul meu de drept roman, dl. Sâmbrian, ne-a propus un exercițiu: “Priviți pe fereastră și spuneți ce vedeți, ca juriști”, tot el ne-a dat și răspunsul: “persoane și bunuri”)? Dacă e adevărat ceea ce spui, înlături niște fundamente ale economiei, așa cum o știm. Bunăoară, firmele nu ar putea fi proprietare asupra bunurilor, ci doar “indivizii”; consecințele se răsfrâng asupra răspunderii, riscurilor, beneficiilor etc.
Dacă însă acceptăm că și persoanele juridice pot avea bunuri în proprietate, nu văd de ce nu am putea înțelege că această posibilitate îi aparține și statului, ca persoană juridică.
Și o ultimă observație. Există diferențe nete între proprietate și proprietate intelectuală. De regulă, ele fac obiectul câtorva discipline de drept și sunt analizate în sute de pagini, așa că voi rezuma: când spunem proprietate, ne referim la o formă “clasică”, a unui drept real, absolut, perpetuu, exclusiv, opozabil terților; când vorbim despre proprietate intelectuală, ne referim la un drept “recent”, care încă nu a fost suficient așezat în paradigmă: nu este un drept real, nu poate fi obiect al posesiei, deci nu poate fi dobândit prin mijloacele din cazul proprietății “clasice” (ex. uzucapiune), nu este perpetuu.
Prea des se face această confuzie. Mi-a fost dat să văd tot felul de aberații de gen “proprietatea asupra informațiilor”, “proprietatea asupra imaginilor” etc.; e o mică nuanță aici: calificativul “intelectuală”; de aici urmează o mulțime de consecințe.
Sunt convins că efortul meu de a închega un argument poate fi cu ușurință privit ca un semn de îngâmfare și o paradă deloc concisă de cunoștințe (cel puțin, așa aș crede despre altcineva care ar face același lucru). Scopul meu nu este ăsta. Vroiam doar să purtăm o discuție rațională, informată și fundamentată pe puțin mai mult decât păreri personale (am găsit pe net o zicere drăguță în privința asta: “Constructive informed criticism is healthy. It becomes a problem when people don’t have a clue about what they are criticizing.”).
Alin´s last blog ..Chiar vrei o schimbare?