Și am fost și la Iron Maiden, la mai puțin de 2 saptămâni de la Metallica!
Locația a fost aceiași, stadionul Cotroceni, aceiași oră, aceiași organizare, inclusiv partea cu jetoanele. De remarcat că pe bilete scria că intrarea pe Gazon B (unde am avut noi locurile) se face prin 13 Septembrie, dar s-a intrat (și) prin Dr. Lister.
De data asta vremea a fost excelentă, în jur de 30 de grade, vreo 27 când s-a terminat, numai bine pentru concert.
Am ajuns pe la 19:40, am intrat foarte repede și am mai zăbovit un pic prin curtea interioară, drept pentru care doar i-am auzit pe cei de la Trooper. Nu prea ascult, dar mi s-au părut decenți (dar mai bună e piesa Maiden care le dă numele 
). Pe fata lu’ tăticu aș fi vrut s-o văd, am înțeles că-i bună 
(Lauren Harris este fata basistului și a cântat și ea – prost după cum zic alții – în deschidere).
Organizarea în interior identică (de fapt cred că n-au demontat nimic de la Metallica). La fel și scena, boxele și monitoarele laterale (inclusiv problema cu bucățile care se mai deconectau din când în când). Persoane multe, de la puști de 15 ani (care uimitor știau piesele) până la domni de o vârstă respectabilă și păr alb.
Concertul a început în jur de ora 21, și a ținut un pic sub 2 ore. Un show cu piese clasice, fără melodii de pe vreun album mai nou de anii ’90. Nu puteau sa lipsească “The Number of the Beast”, “Two Minutes to Midnight” și desigur “Fear of the Dark” – la care toată lumea a știut și cântat versurile, inclusiv, așa cum a zis și Dickinson, cei care nu se născuseră când a apărut piesa.
S-a cântat tare, agresiv, iar Iron Maiden în formația originală este pur și simplu fenomenală. Instrumentiștii au sunat ca pe disc, iar Dickinson a făcut, ca de obicei, spectacol. S-a cățărat pe scena cu etaj, a alergat, a țipat și a vorbit cu publicul. Nu ca ar fi fost prea amuzant (eu personal n-am înțeles aia cu albatros-ul…), dar s-a străduit. Și a reținut în ce țară și în ce oraș se află, nu ca penibilul ăla de Kravitz. Mi-ar fi plăcut mai mult să cante împreună cu publicul, dar baiatul din regie care s-a ocupat de proiectoarele către public a făcut o treabă bună.
Un moment frumos a fost când pe scenă a urcat un grup de fani (adică sper că erau fani și nu tehnicienii lor…) și au cântat împreună un refren.
Sunetul a fost ok, din păcate nu excelent. Deși au avut aceleași boxe ca Metallica, din locul în care eram eu se auzea destul de prost la înalte, o vâjâială de parcă unul din mixere făcea clipping. Este desigur posibil să fie un efect natural al stadionului, dar eu cred că mixerul pe voce si două din chitări era prea încărcat.
Scena a fost ’80s like. Fără electronice în exces, proiecții sau ecrane de leduri, doar niște bannere mari care se schimbau între melodii, foarte frumos desenate și cu temă egipteană, plus nelipsitul Eddie 
. Pentru noi cei mai din spate a fost excelent că scena a avut etaj, astfel încât măcar pe Dickinson l-am văzut foarte bine.
Efectele pirotehnice au fost și ele prezente, aruncătoarele de flăcări bine sincronizate mi-au plăcut cel mai tare.
În final, 3 piese bis standard (am început să mă satur de regia asta stupidă la toate concertele) și promisiunea unui nou album și desigur a unui nou concert.
Câteva note:
- sunet: 9 / 10
- efecte vizuale: 9 / 10
- efecte pirotehnice: 8 / 10
- impresie personală: 9,5 / 10
Și sa încheiem cu:
Scream for me Bucureeeeești!
Related posts:
