Ne-am început cea de-a doua zi a excursiei în Sahara cu sunetul telefonului din cameră. Era ora 04:20 și cei de la recepție ne sculau să luăm masa și să plecăm mai departe. Rapid ne-am îmbrăcat și am mers să mâncăm, ca de obicei bufet suedez, decent dar nu la fel de bogat ca la hotelul din Sousse. La 5:20 eram deja în autocar și ne îndreptam către lacul sărat secat Chott El Jerid, pe care l-am traversta. Era încă întuneric.

Am ajuns în localitatea Tozeur, unde ne-am îmbarcat câte 7 în mașini de teren. Excursia cu mașinile de teren a costat 45 de dinari, dar merită făcută. Mașinile erau cu șofer – din nefericire nu ne-au lăsat să conducem, cum a fost în Turcia, dar în final le-am dat dreptate, ar fi fost prea periculos. Am continuat drumul pe șosea până la Chebika, cu o scurtă oprire pentru a surprinde un superb răsărit de soare în deșert.

Chebika este o localitate concentrată în jurul unei oaze de munte. Mai exact, sunt câteva stânci, care au fost cândva un fund de mare, și pe care se pot observa pe verticală straturile de sedimente și chiar scoici încastrate în piatră. În mijlocul oazei este un izvor care țâșnește din stâncă și un lac care dă viată întregii zone, cu tot cu satul de lângă. Lacul este un mic loc de rai în mijlocul pustiului, fiind înconjurat de vegetație aproape luxuriantă, gâze și broscuțe. Există chiar și o mică cascadă de care oamenii erau foarte mândri. Deși sincer să fiu avea 2 metri înălțime și era amenajată. Dar când ai una singură în toată țara, e de înțeles că ți se pare fantastică.

În plimbarea către lac am trecut prin satul vechi, distrus și părăsit. Acest sat trecuse prin exact același eveniment ca cel din ziua precedentă, și anume o ploaie. În deșert plouă foarte rar, uneori pot trece și zeci de ani fără o picătură de ploaie, deși este mai comun să plouă odată la câțiva ani. Problema este însă că atunci când plouă pot să pice și 80 de litri pe metru pătrat. Și cum tunisienii au multe case făcute din pietre lipite între ele cu pământ, la o ploaie mai zdravănă de prin anii ’70, casele s-au înmuiat și a trebuit să fie abandonate. Statul le-a contruit oamenilor case din cărămidă, iar cele vechi au rămas ruine și subiect de fotografii pentru turiști.

O fază amuzantă a avut loc aici. Cum stăteam noi și admiram copacii, lacul și soarele care deja era sus pe cer și încercam să ne închipuim ce simțeau beduinii după ce mergeau săptămâni în șir prin deșert și dădeau de câte un astfel de petec de verdeată, ce ne aud urechile din difuzoarele celei mai apropiate terase? Evident, O-Zone – Dragostea din tei. Șoc și teroare. Dacă nici la capătul lumii nu poți scăpa de O-Zone, e grav.

Ne-am întors la 4×4-urile noastre și am devenit rapid concurenți la Paris-Dakkar. Adică a început partea offroad a excursiei. Desigur, viteza nu a fost extrem de mare, dar senzațiile da. Am regretat că nu am putut să conduc. Data viitoare vin cu Logan-ul . Șoferul a fost cu adevărat un profesionist, nu ne-am simțit nici o clipă în pericol, deși nu ne-a scutit de denivelări, derapaje (aproape controlate), mers pe stâncă cu mașina înclinată lateral la 60 de grade, urcat pe dune până aproape la verticală și apoi coborât cu spatele. Am rămas chiar și înțepeniți în nisip, dar am ieșit repede (și nu ne-a dat jos să împingem).

Traseul pe care ne-am plimbat era pe fundul lacului sărat secat. Aspectul este de pământ normal, dar se observă totuși uneori în soare sclipirea sării. În cea mai mare parte a anului este uscat, doar iarna se adună câțiva centimetri de apă în partea centrală. În perioada în care am fost noi pământul era doar un pic jilav, nici urmă de apă, dar am putut experimenta pe viu iluzia optică cunosctută sub numele de Fata Morgana. Dacă nu mi-ar fi atras atenția ghidul, aș fi putut jura că aproape de linia orizontului este o oază și/sau apă. Probabil și a fost și autosugestia că mă aflam totuși pe un lac.

După o oprire scurtă de pozat la locul unde s-a filmat filmul Pacientul Englez – loc ușor de recunoscut după o stâncă în formă de cămilă, și care apare din aproximativ același unghi în pozele mele și în film, am ajuns la decorurile folosite la filmarea Războiului Stelelor.

Pentru cineva pasionat de filme ca mine a fost plăcut să vadă locul unde s-a filmat Star Wars, pentru cineva neutru nu. Din simplul motiv că nu era absolut nimic de făcut. Decorurile, deși impresionante prin număr – peste 30 de căsuțe, sunt într-o stare jalnică. Dacă ar fi fost acest loc într-o altă țară, probabil că era plin de beculețe, oameni în costumele din film, efecte speciale, show-uri, terase cu tematică, cafenele și restaurante organizate chiar în căsuțe, fotografi profesioniști. Nu era absolut nimic din toate astea, doar câțiva vânzători ambulanți de suveniruri de proastă calitate (și fără legătură cu locul).

Tot aici am pățit o fază extrem de neplăcută. A venit la mine un nene și deși i-am spus categoric că nu vreau, mi-a pus cu forța o basma mizerabilă pe cap, cică să fac poză cu ea, după care a avut tupeul să-mi ceară bani. N-a primit nimic, deși i-aș fi dat un pumn atât în timpul operațiunii de îmbrobodire cât și după. L-am împins de 2 ori, dar mi-a fost un pic frică să-l bat, eram totuși un străin în mijlocul deșertului. Oricum, o fază de toată jena, am regretat că nu există acolo nici un fel de reprezentant al autorităților.

Ne-am îmbarcat apoi în mașini și ne-am întors la autocar. Toată activitatea cu 4×4-urile a durat mai mult de 4 ore și am făcut multe lucruri (oază, offroad fun, Războiul Stelelor), deci aș spune că este un “must do”.

Următoarea oprire a fost la Degache, unde a început ultima activitate opțională, și anume plimbarea cu trăsura printr-o oază. Costul a fost de 8 dinari, deci nu a fost mult. Dar cât dai atâta face. Trăsurile n-au fost de fapt decât niște căruțe jegoase, trase de câte un cal amărât, în care ne-am înghesuit câte 4-5. Am mers foarte aproape unul în spatele celuilalt și ne-am umplut de praf și de parfumuri cabaline.

După ce am scăpat de oroarea trăsurilor, am vizitat o oază, de data asta artificială. În principiu era o mare fântână din care se stropea o plantație de palmieri și alți pomi fructiferi. Ca specie interesantă, am văzut un banan pitic – în Tunisia nu sunt banane de genul celor din piață, galbene și lungi, ci sunt mai scurte și un pic mai verzi. Tunisienii se laudă însă că ale lor sunt mai parfumate. Nu erau coapte așa că n-am putut gusta.

A urmat o demonstrație de urcat în palmier. Nu că ar fi mare sfârâială, palmierul având de la natură “trepte”. Personajul care ne-a arătat a fost însă foarte pitoresc – un bătrânel pe la 80 de ani, plin de energie și care a făcut tot felul de prostioare pe palmier, a dansat și a ridicat picioarele.

Cam asta a fost cu oaza, ne-am îmbarcat în aceleași trăsuri nasoale și ne-am întors la autocar, unde am avut deosebita plăcere de a merge și la o toaletă infectă care a costat 0,5 dinari, unde nu curgea nici un fel de apă și unde am primit o ridicare din umeri când am cerut apă să mă spăl. În final am folosit apa din sticla proprie.

Activitatea asta opțională nu prea își merită banii, deci dacă nu vreți în mod deosebit să vă cățărați în copaci mai bine luați loc la o terasă și vă odihniți.

Am continuat drumul cu autocarul, am poposit și am mâncat deja traditionala clătită prăjită cu cartofi, pui, salată și cus-cus, și după o altă bucată lungă de drum am ajuns în Kairouan, al patrulea oraș sfânt al musulmanilor, și locul unde se găsește cea mai veche moschee (și cea mai mare și frumoasă) din nordul Africii. Se numește evident Marea Moschee din Kairouan. Este posibil ca în interior să fie frumoasă, dar de afară arată absolut banal, cu niște ziduri portocalii și arhitectură comună.

Cum moscheea nu se poate vizita pe dinăuntru de către noi infidelii, am poposit alături, unde am vizitat o manufactură de covoare. Timp de jumătate de oră a trebuit să suportăm prezentarea comercială a covoarelor (cam urâte după umila mea părere). Oamenii nu prea au sesizat că nu ne interesează, și mai aveau și niște prețuri inimaginabil de mari, chiar și pentru Europa de Vest. În final am scăpat și ni s-a permis să facem ceea ce de fapt venisem să facem – să ne urcăm pe acoperișul clădirii, de unde am putut observa de sus curtea interioară a moscheii.

Am făcut poza de rigoare și am plecat. După încă ceva timp am ajuns la hotelurile noastre. O ultimă fază amuzantă – după ce 2 zile am auzit pe casete doar muzică tradițională tunisiană, șoferul a trecut pe radio. Unde era, evident, tot muzică arabă. Doar că la un moment dat ce ne aud urechile – Metallica – Nothing Else Matters. Uimire și bucurie. Dat din cap și fredonat. A urmat apoi altă melodie tunisină, apoi alt rock, și tot așa.

Traseul parcurs în cea de-a doua zi a fost: Souk Lahad – Chott El Cherid – Tozeur – Chebika (oaza de munte, offroad adventure, Războiul Stelelor) – Tozeur – Degache (cu trăsura prin oază) – Metlaoui – Gafsa – Kairouan (moschee, manufactură de covoare) – Monastir – Sousse. În total în cele două zila am parcurs peste 1300 km, din care în jur de 1200 pe șosele sau autostrăzi (pentru că ei au și autostrăzi).

Merită laude speciale șoferul și ghidul, care ne-au condus în deplină siguranță pe tot drumul, punctual și fără să ne grăbească. Ghidul ne-a povestit cu lux de amănunte foarte multe lucruri despre tot ce am vizitat și despre Tunisia și locuitori în general. A răspuns foarte bine la orice întrebare, fără să recite o poezie.

Excursia asta este un “must do”, cine merge în Tunisia nu are nici o scuză să o rateze. Acum, pozele.

[Show as slideshow]

Related posts:

1. Tunisia 2008 – Excursie în Sahara (ziua 1)
2. Tunisia 2008 – Drumul
3. Tunisia 2008 – Excursiile opționale
4. Tunisia 2008 – Stațiunea
5. Tunisia 2008