Pentru excursia în Sahara voi dedica două post-uri, câte unul pentru fiecare zi, pentru că este mult de povestit și multe poze de pus. Și pentru că vreau să creez suspans .

Costul excursiei a fost de 145 dinari de persoană, și a inclus totul (adică transport, masă -  de cele mai multe ori făra băuturi, cazare, intrări pe la diferite puncte de interes) în afară de 3 excursii opționale și de fotografii. Voi preciza unde am avut costuri suplimentare.

Să începem deci cu prima zi. Am plecat de dimineață (adică de dimineață rău de tot!) de la hotel, dar am reușit să și mâncăm. Ne-am dotat cu Coca-Cola (pentru cofeină) și apă, ne-am îmbarcat în autocar, am recuperat turiștii de la celelalte hoteluri și am plecat spre sud.

Prima oprire a fost la amfiteatrul El Jem (sau El Djem), construit de romani în secolul 3. Este cel de-al treilea amfiteatru roman ca dimensiune, cu o capacitate de 35.000 de oameni (într-o localitate în care nu au trăit mai mult de 60-70.000). Probabil din cauză că le mergea greu Internetul, oamenii se duceau la spectacole în număr mare. Este impresionant nu doar prin dimensiune sau prin activitățile distractive (lupte cu gladiatori, omorât creștini cu animale sălbatice), ci mai ales prin inginerie – acustica, arhitectura complicată și faptul că are 3 nivele. Ne-am putut plimba cam peste tot, inclusiv prin catacombele unde erau ținute animalele și sclavii înainte de a fi trimiși să lupte.

Singurul lucru pe care l-am cumpărat a fost o hartă turistică cu 1 dinar, restul chestiilor fiind foarte scumpe.

Am plecat mai departe. Deja vegetația a început să cam dispară și să facă loc deșertului de piatră, cu pâlcuri de iarbă pitică din când în când. Ici-colo câte un copăcel mic și trist. Plantațiile de măslini au început să fie mai rare, și spațiul între copaci mai mare și el. Ni s-a spus că rădăcinile măslinilor sunt la fel de întinse ca și coroana, iar în zonele mai aride se plantează din ce în ce mai departe unul de altul pentru a avea suficientă apă.

Localitățile devin și ele mai mici, mai sărace și mai murdare. Am trecut prin câteva sate unde ocupația oamenilor era crescutul oilor, pe care le sacrificau fix în drum și le agățau la vânzare. Totul desigur fără nici un fel de igienă și fără frigider (pentru că nu aveau). Am sperat sincer că mâncarea noastră de la hotel nu provine de pe acolo. Două sate mai încolo, se vindea benzină cu bidonul în drum. M-am simțit ca acasă.

Ajunși în zona deluroasă Matmata ne-am oprit să vizităm o locuință troglodită berberă, săpată în pământ. Berberii sunt populația originală a Tunisiei, de dinainte de a sosi arabii. Arabi care din câte am înțeles vorbeau destul de superior la adresa beberilor (și le era rușine că trăiesc așa în pământ). Aici ar fi de discutat cel puțin la adresa locuințelor – în timp ce arabii stau în case care se încing la 80 de grade atunci când afară sunt 60, în găurile din pământ ale berberilor se păstrează o temperatură decentă tot timpul anului. Cine-i mai deștept?

Modalitatea de construcție (sau să-i zic excavație?) e simplă. Se alege un deal, se sapă de sus de pe coamă o groapă circulară. De la bază se sapă orizontal un tunel care ajunge în groapa circulară, iar în pereți se sapă camerele. Adâncimea unei astfel de case e de peste 6 metri, și unele au și etaj. Cele mai puțin izolate au și curent electric, și desigur butelii cu gaz. Gradul de civilizație și curățenie e cam ca la noi la țară (unde în definitiv, tot case de pământ sunt). Animalele erau ținute într-o căsuță alăturată, săpată în același mod.

Personal mi-au plăcut locuințele și mi s-a părut foarte deșteaptă modalitatea de a avea răcoare.

Am plecat mai departe și după ce am trecut pe lângă o inscripție pe un deal, în stilul Hollywood, cu “Bienvenue / Welcome” și un sat părăsit în urma unor ploi (o să revin despre asta), am fost să mâncăm la restaurantul unui hotel. Am primit exact ce am primit și la seara africană, dar băuturile erau pe bani și foarte scumpe așa că le-am spus pas și ne-am alimentat din geanta proprie. La toaletă ni s-a sugerat deloc subtil că ar trebui să plătim, deși evident eram clienți (și probabil deja plătisem mult mai mult decât valora mâncarea).

După ce am mai mers un pic cu autocarul, cât să se mai așeze mâncarea, am ajuns în localitatea Douz (de la francezul Douze = 12). După cum se vede, aici oamenii vorbeau mai puțină franceză decât în nord. În Douz începe efectiv deșertul de nisip, și vegetația tinde spre zero, ce mai este verde sunt oazele (în această zonă, artificiale), concentrate în jurul câte unui izvor sau fântănă.

Și dacă spui deșert de nisip spui cămilă! Așa că am mers să cămilărim (este un verb, și înseamnă să mergi cu cămila). Această activitate este opțională și mai costă 15 dinari de persoană. Recomand să se facă.

Am fost îmbrăcați cu niște haine lălâi și murdare, iar pe cap ni s-au pus niște basmale “model de deșert”, la fel de curate. Ne-am îndreptat apoi cuminți către stația de așteptat cămila. Am făcut și o poză de grup cu o cămilă albă, și am așteptat ca ghidul să ne aleagă mijlocul de transport – după greutate probabil. Deja temperatura era de peste 35 de grade, nici nu vreau să mă gândesc cum este vara (uimitor, ni s-a spus că vara sunt mai mulți turiști).

În Tunisia nu sunt decât cămile cu o singură cocoașă (dromaderi) și am mai aflat că doar masculii sunt folosiți la muncă și la transport, femelele sunt lăsate în pseudo-libertate să pască și să facă pui. Am dedus de aici că și cămilele sunt musulmane, nu doar locuitorii țării.

În fine, ne-am urcat pe animăluțele mici de 3 metri și am plecat. Drumul s-a făcut pe un teren destul de plan, cu doar câteva dune, și a durat 20-30 de minute dus, o pauză de dezmorțit fundul și apoi întoarcerea. Conducătorii de cămile mergeau pe jos (deci s-a mers încet) și conduceau, iar animalele sunt destul de blânde și amuzante, pentru că pufneau, râgâiau și se scărpinau de ce apucau, inclusiv de picioarele noastre, deci nici un fel de problemă aici. Poziția de stat pe cămilă nu e dintre cele mai comode, nu ai șa ci niște perne (tari). Nu se poate aluneca așa ușor, nu este periculos, dar se bătătoresc serios părțile moi.

Conducătorii de cămile nu prea vorbeau ei franceză, doar cât să se asigure că suntem ok și să ne zică despre deșert că e “joli”. Am încercat să schimbăm câteva vorbe despre viața de acolo, dar nu ne-a ieșit prea bine. Ceea ce le-a ieșit lor foarte bine a fost să ne întrebe direct dacă le dăm și lor ceva bani. I-am dat celui care ne-a condus pe noi, pentru că ne-a făcut poze (și au ieșit bine).

Deșertul în sine este impresionant, cât vezi cu ochii sunt doar dune, din ce în ce mai mari, și doar din când în când câte un copăcel… sau o iluzie optică. Am văzut și câteva case părăsite de oamenii ce s-au mutat din calea deșertului, care înnaintează în fiecare an cu câțiva metri.

Și cum eram noi niște adevărați beduini ce ne-am întors la natură și rădăcini, înconjurați de tradiție de sute de ani, țîîîîîr un telefon în spate. Conversația a fost ceva de genul “No, mr. Pedro, I’m not in the office right now, I’ll send you the documents when I’ll get to my computer”. Ne-am prăpădit de râs, mai ales că mr. Pedro nu părea să știe că angajatul lui era pe cămilă în deșert, destul de departe de documentele dorite. Ce ți-e și cu tehnologia asta

După ce am descămilit (a te da jos de pe cămilă), ne-am dezbrăcat și ne-am cumpărat (4 dinari bucata) pozele făcute de fotograful local, apoi am plecat spre hotel. Pe drum am trecut prin câteva sate “reale”, destul de departe de zonele turistice, și am putut vedea viața necenzurată a localnicilor. Destul de dezolant.

Hotelul la care am dormit (Hotel Les Dunes de lângă localitatea Souk Lahad) este poziționat exact în mijlocul unei oaze artificiale, alimentată de un izvor termal. Este format din bungalow-uri de câte 2 etaje și 8 camere, așezate de jur împrejurul unei curți interioare cu piscină. Are 3 stele dar de fapt sunt cam 2. Nu ne-am supărat pe ei din cauza asta, pentru că au un turn în curte, de pe care poți să vezi limita oazei, începutul deșertului, marginea lacului sărat secat Chott El Jerid și munții Atlas. Absolut superb (și una din ocaziile în care m-am oftica că nu am un aparat foto decent și trepied).

Masa a fost ceva normal, bufet suedez, iar camera a fost aproape ok, nu aș sta în așa ceva pentru un sejur, părea destul de veche și rablagită, dar curgea apă caldă și patul era curat. Ceea ce avea special camera a fost o limiște asurzitoare, care dacă nu aș fi fost extrem de obosit nu m-ar fi lăsat să dorm, eu fiind obișnuit cu dulcele susur al alarmelor, claxoanelor, frânelor și sirenelor din București.

Traseul parcurs în prima zis a fost: Sousse – Monastir – M’saken – El Jem (cu amfiteatrul) – Sfax – Skhira – Gabes – Matmata (cu locuințele săpate în pământ) – Douz (cămilăritul) – Kebili – Souk Lahad (cu hotelul Les Dunes, unde am înnoptat).

Fără alte comentarii, pozele.

[Show as slideshow]

Related posts:

1. Tunisia 2008
2. Tunisia 2008 – Transportul
3. Tunisia 2008 – Stațiunea
4. Tunisia 2008 – Prețurile
5. Tunisia 2008 – Seara Africană